La cei 33 de ani, Iulian Ciobanu a devenit un atlet profesionist, tatăl a doi copii, care îl motivează să devină un adevărat erou. Deși distrofia musculară de care suferă progresează, realizările sale sportive continuă să crească. În calitate de membru al echipei canadiene, a obţinut aurul la campionatul de boccia – un sport practicat preponderent de persoanele cu dizabilităţi.
Victoria i-a adus calificarea pentru Jocurile Paralimpice de la Rio, din 2016. Într-un interviu pentru Moldova Times, el spune că nu se simte o victimă în Canada sau un sărman care are nevoie de mila societății, precum se întâmpla în Moldova.
Dragă Iulian Ciobanu, anul trecut ai reprezentat Canada la Jocurile Paralimpice de la Rio De Janerio, unde împreună cu co-echiperii tăi ați ocupat locul 6. Ți-ai pus în scop să ajungi să reprezinți încă o dată Canada la Jocurile Paralimpice de la Tokyo, 2020. Îți este frică de înfrângeri?
Iulian Ciobanu: Da, am decis să parcurg un ciclu nou de 4 ani de pregătiri pentru urmatoarele jocuri paralimpice, deoarece pentru jocurile de la Rio nu aveam un parcurs complet prin care să trec și să performez treptat ca să mă calific și pentru proba individuală. Nu îmi este frică de înfringeri.
Natalia Ghilașcu: Ești primul moldovean paralimpic de Boccia din lume. Ce le-ai dori persoanelor sportive din Moldova care au o dizabilitate și care speră să ajungă la succesele tale?
Iulian Ciobanu: Le doresc să fie perseverenți și să nu uite că sportul pe care il practică pentru performanță nu trebuie să devină o povară sau o activitate obligatorie, să rămână întotdeauna o activitate, în primul rând, pentru plăcere.
Natalia Ghilașcu: Cum ai ajuns în scaunul cu rotile și care au fost cele mai dificile momente care trebuia să le depășești în viață?
Iulian Ciobanu: Sunt diagnosticat cu distrofie musculară progresivă, adică până la vârsta de 12 ani am fost un copil ordinar. Cu timpul, boala progresează și eu pierd din autonomia fizică. De 4 ani, am început sa folosesc mai des fotoliul motorizat și fotoliul rulant din cauza pierderii capacității fizice.
În timpul studiilor, mi-a fost cel mai greu când eram în Moldova. La universitate, mă deplasam pe jos și eram nevoit să urc 5 etaje zilnic pe parcursul a 5 ani de zile. Nu mi-a fost ușor, dar nu regret nicio clipă efortul pe care l-am depus, mergeam cu plăcere la unversitate, deoarece adoram ceea ce învățam.
Natalia Ghilașcu: Acum șapte ani, ai imigrat în Canada prin intermediul programului de imigrare în Quebec, ca muncitor calificat și unde ai obținut și statut de rezident permanent. Înainte de a pleca din Moldova, ce ai învățat?
Iulian Ciobanu: În 2008, am absolvit facultatea de Psihilogie și Istorie la Universitatea de Stat din Moldova. M-am implicat în măsura posibilităților în ativități extracurilare precum, conferințe, activități de voluntariat și altele.
Natalia Ghilașcu: Ai demarat o campanie de colectare de fonduri pentru a procura un sacan cu rotule de performanță, care costă în jur de 5000$. Cei care te susțin la competiție sunt familia și membrii comunității de moldoveni din Canada, care au colectat o bună parte din sumă. Cum ți-a reușit acest lucru?
Iulian Ciobanu: Nu aveam nicio așteptare de la această campanie, nu mă gândeam că va fi posibil să adun nici măcar 50% din costul fotoliului rulant. Iată că descoper că oamenii care mă înconjoară, și nu doar, au o inimă mare și împreună suntem capabili să facem lucruri mari. Una din motivațiile acestei campanii a fost și faptul că îmi doresc să fac cunoscut mai mult sportul pe care îl practic și care poate să ajungă și în Moldova într-o buna zi.
Natalia Ghilașcu: La concertul ,,Vocile Curajului”, cu Cătălin Josan și Pasha Parfeni, care a fost susținut în Montreal, multă lume a venit să contribuie și pentru campania ta. Ce mesaj ai pentru ei?
Iulian Ciobanu: Să se alature echipei mele de suporteri și să trăim împreună victoriile și înfrângerile care mă așteaptă, poate mai multe victorii.
Natalia Ghilașcu: Ce diferențe vezi dintre Republica Moldova și Canada ca utilizator de scan rulant?
Iulian Ciobanu: În Canada este mult mai ușor să trăiești o viață activă, să faci studii, să intemeiezi o familie și să crești copii, deoarece societatea este mai tolerantă față de persoanele cu dizabilități și legile functionează. Drepturile ți le poți exercita fără prea multe obstacole. Nu mă simt o victimă în Canada sau un sărman care are nevoie de mila societății precum se întâmplă în Moldova. Moldova se schimbă, doar că nu în ritmul care ni-l dorim.
Natalia Ghilașcu: Cât de tolerantă este societatea canadiană față de persoanele cu disabilități?
Iulian Ciobanu: Societatea canadiană este foarte tolerantă și receptivă. Când merg la cumpărături sau în alte locuri publice și încerc să mă descurc de unul sigur și este anevoios, în majoritatea cazurilor, cineva se va apropia și îmi va propune o mână de ajutor, sau dacă rog ajutorul cuiva, sunt foarte receptivi.
Natalia Ghilașcu: Cum îți reușește să fii tată a doi copii și sportiv de performanță în același timp?!
Iulian Ciobanu: În primul rând, mă susține familia, apoi prietenii și cei apropiați. Sportul de performanță presupune și sacrificii, de exemplu, într-un an pot lipsi pînă la două luni de acasă fiind mereu în competiții. Nu este ușor, însă mă obișnuiesc. Corina, în lipsa mea, îndeplinește două roluri în același timp, când sunt acasa mă dedic rolului de tată cât mai mult posibil.
Natalia Ghilașcu: Care este persoana de succes de la care înveți cel mai mult sau care te inspiră în viață?
Iulian Ciobanu: Nu am un idol, am avut modele de inspirație în copilărie și adolescență, în familia mea și prietenii de familie. Câteva persoane cheie au avut un impact major în educația mea. Tatăl meu a fost și rămâne modelul cel mai influent pentru mine, chiar dacă nu mai este printre noi, el trăiește in mine… este de ajuns să privesc în trecutul meu ca să mă inspir din cele realizate până în prezent.
Natalia Ghilașcu: Cine este antrenorul tău și cum te pregătești pentru următoarele competiții, care este orarul antrenamentelor?
Iulian Ciobanu: Antrenorul meu este Cesar Nicolai, este de origine franceză. Orarul meu este flexibil din cauza oboselii fizice. Mă antrenez de 3 ori pe săptămână, câte 4 ore pe zi. Programul cuprinde nu doar antrenamente, ci si lucrul cu psihologul sportiv, fizeoterapeut, masoterapeut, nutriționist etc. Fac și mult antrenament mental, deoarece sportul de precizie presupune mult control emotional, concentrație etc.
Notă: BOCCIA este un joc sportiv, de origine italiană, la care participanții, așezați la echidistanță față de țintă, la mijlocul terenului, încearcă să o lovească cu niște mingi de lemn. Este practicat preponderent de către sportivii cu dizabilități fizice severe. Boccia a fost inițial creat pentru a fi practicat de către persoanele afectate de paralizie cerebrala, dar implică acum și sportivii cu dizabilități motorii. In 1984 a devenit un sport paralimpic, iar acum este popular în peste cincizeci de țări din întreaga lume, creînd oportunități de afirmare pentru oamenii cu disabilități.
Acest interviu a fost realizat cu susținerea Biroului pentru Relații cu Diaspora, în cadrul Programului Diaspora Engagement Hub, al proiectului ”Consolidarea cadrului instituțional al Republicii Moldova în domeniul migrației și dezvoltării”, implemetat în parteneriat cu OIM Moldova și finanțat de Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare (SDC). Opiniile exprimate de autor nu sunt neapărat împărtășite de către fondator.
