HORA Unirii
“A trecut un an peste Centenarul Unirii Basarabiei cu României, o rană, un regret, o luare aminte, un episod ca și uitat, un vis, o dorință, un (lait)motiv politic, o datorie națională, mult, nimic?… O dovadă că granițele sunt trecătoare, dar spiritul și sufletul sunt parte a veșniciei?”, scrie Pr. Savatie Baștavoi în cartea sa ”Fuga spre câmpul cu ciori”. 
Basarabenii nu doar și-au păstrat limba, dar o vorbesc mai bogat și mai distins decât românul de rând; este ca un om care, având un singur costum, îl calcă grijuliu, și-l poartă elegant pentru zilele de sărbătoare; spre deosebire de cel care are la discreție haine, dar le poartă neglijent, fiindcă nu reprezintă pentru el decât ceva banal.
Spuneam într-un interviu că există o mare diferență între română și moldovenească; prima este o moștenire pentru care nu a mai făcut nimeni nimic, pe când a doua este o limbă pentru care s-a rezistat, s-a luptat. Asta nu a înțeles românul de dincoace de Prut!
Basarabenii pe care i-am cunoscut sau i-am citit nu sunt rusofobi, nu înțeleg rusofobia; rusismul e a doua lor natură, prin limbă, obiceiuri, credință, sânge amestecat de generații, vecinătate — și mai ales prin înțelegerea omului de lângă. Uneori este aceeași natură, nu a doua.
Trăind într-un imperiu format din atâtea nații, basarabeanul face diferența între cel ce e ticălos prin ordin și fire, de cel, prin voia Celui de Sus, este neam cu ticălosul. În plus, pentru românii basarabeni, spre deosebire de cei ardeleni, stăpânirea nu a adus o împărțire între cele trei nații superioare și valahi, neamul celălalt.
Basarabenii au o istorie, care are peste 200 de ani, și au creat viață și spirit în tot acest timp — alt fapt care nu e înțeles — e poate cel mai important dintre neînțelesuri; ce am învățat din 27 martie 1918 în legătură cu asta? Dar oare, ce au învățat basarabenii?
Stere, Inculeț, Ghibu, Halippa, Bocu și mulți alții au gândit nu doar o Unire, ci o țară mai bună, mai inteligentă, venită din această triplă mare moștenire, pe care trebuie să o recunoaștem, nu să o renegăm — daco-getă, latină și slavă.
Poate că Basarabia, cu soarta ei complicată, a fost o lecție care ne-a dat-o Dumnezeu, iar înțelegerea acestei lecții a triplei moșteniri ar putea să fie trecerea într-o clasă superioară. Asta au vrut, de fapt, cei amintiți acum aici — și atât de uitați în România, de 101 de ani.
Titram că este ziua istorică despre care se tace. 27 martie – un eveniment major al istoriei a două țări (actuale) – dar care ce reprezintă acum? O rană, un regret, o luare aminte, un episod ca și uitat, un vis, o dorință, un (lait)motiv politic, o datorie națională, mult, nimic?… O dovadă că granițele sunt trecătoare, pe când spiritul și sufletul sunt parte a veșniciei?
Dacă am privi istoria ca o responsabilitate a celor care jură sub steag, am vedea că toți jurăm pe aceleași culori fundamentale din 27 martie 1918  – și că din totdeauna și de atunci acestea nu diferă – ci doar  unele nuanțe.

Comments

comments