Elena Angheluță Buzatu, o scriitoare de excepție din Bârlad, cunoscută prin volumele sale autobiografice “Cu Gust de Infinit”, unde descrie cu lux de amănunte despre primele sale amintiri dulci și amare legate de “tărâmul făgăduinței”, nu și-a imaginat vreodată că idealurile și povestea ei de viață poate să se transforme în cenușă. Eforturile  enorme depuse în cei 20 de ani ca și imigranți nou veniți în SUA au fost mistuite și ele de focurile devastatoare din Nordul Californiei, Camp Fire Butte County, despre care mulți au văzut la televizor.

Colaboratoarea de valoare la revista “HORA in America” a decis să publice câteva gânduri pentru cei care ne citesc, scrise din jurnalul ei despre tragedia prin care trec mii de americani, ale căror case, inclusiv și a ei, a fost “rasă” de pe fața pământului. Acum, prietenii și susținătorii care o cunosc personal, sau ar vrea să îi citească autobiografiile apreciate de mulți scriitori de valoare, o pot susține și fi alături în cele mai dramatice clipe din viața ei.

Ținem să o cităm și să o îmbărbătăm, însă, cu câteva rânduri scrise din cartea pe care recent am primit-o de la scriitoare: “Am învățat că în viață nu este bine să te încrezi în nimeni, decât în tine și în Dumnezeu, care cu viață te ține. Mi-am jurat să nu mă las înfrântă, jurăminte sacre, numai de mine știute, răzbind în viață pentru a le vedea împlinite. Mi-am jurat multe, fără a ști pe unde destinul mă va purta. Și deși m-a costat mult, cu sufletul frânt și cu sănătatea la pământ, m-am ținut de jurământ”.  https://www.gofundme.com/help-with-the-home-in-ashes

Publicitate comercială

E 8 noiembrie, începe o nouă dimineață. Nu știu de ce îmi dă impresia că azi o să ningă sau o să plouă. Cerul deasupra e ca tăciunele, iar soarele nu reușește să învingă perdeaua grea a nopții sau a norilor, nu-mi dau seama. Strada a început a prinde viaţă. Maşinile aleargă înnebunite şi la deal şi la vale. Deci, nu pricep ce se întâmplă. Tot traficul pare paralizat. Văd maşini care se întorc din drumul lor.

Foto: Justin Sullivan, Getty Images

Câtă jale! Dintr-odată, focul a cuprins peste șapte mii de hectare. Apoi s-a ajuns la 53 mii hectare. Au murit oameni! Au luat foc şcoli, spitale, biserici, bănci, afaceri, nemaivorbind de toate casele – proprietăţi particulare, aşa cum a fost şi a noastră. Ca să vină să mă scoată din Magalia, Delia, fata mai mică, cu încă o colegă, Trudy Old, cu care se cunoaște de când a fost angajată la Butte College, a luat-o peste munţi, pe cărări rutiere forestiere, pentru că toate drumurile care duceau spre Magalia erau blocate de poliţie.

Ni s-a luat curentul. Spaima începea a-şi face culcuş în inimă. Totul în casă funcţionează pe bază de Comcast. Nu am curent, nu mai merge nimic – nici telefon, nici internet, nici Facebook, nici TV, … NIMIC. Sunt izolată. Nu mai pot gândi. Spaima îşi pune ghearele pe inima mea. Mi-o strânge. Mă sufoc…

Lumea din jurul meu arată apocaliptic. Focurile s-au întins de pe fundul cayoanelor sus pe munţi, către oraşele alăturate. Au venit pompieri şi din alte state, Texas, Montana, Utah, Nevada, Colorado, Arizona, să  stingă focurile. Pe strada pe care am locuit în Magalia, West Park și pe străzile alăturate, toate casele sunt rase de pe faţa pământului, n-a rămas nimic din ele; au ajuns un pumn de cenuşă. Va rămâne în istoria Americii acest eveniment, nu a fost un altul mai mare, mai destructiv decât acesta; au murit peste 100 de persoane şi sunt date dispărute peste 600 de persoane. A fost evacuată o populaţie în jur de 100.000 de persoane. Peste 10 mii de case au ars, iar 100 de clădiri de locuit au fost devastate.

FOTO: Justin Sullivan, Getty Images

Maşina Deliei era pe cale de a se răsturna în canyon. Viaţa le era în pericol, secundă de secundă tot drumul cât a condus pe acele drumuri forestiere, cu roțile jumatate pe drum, jumatate spânzurate în canyon. Când au ajuns în sfârşit la mine şi mi-au bătut în geam, m-am speriat, arătau de parcă văzuseră un alai de fantome. Eu în timpul acesta mă gândeam că nu pot comunica cu nimeni, că focul poate să ajungă şi la mine, şi că nu am unde fugi sau cu ce – maşinile erau blocate în garaj şi fără curent nu puteam deschide uşa garajului. Am plecat cu mâinile goale de acasă. Eram în şoc, paralizată. N-am putut să mă concentrez ce să iau, sau ce să las. Aşa că mi-am luat o pijama, periuţa de dinţi, un pieptene, un prosop și am ieşit pe uşă.

După ce-au reuşit să mă bage în maşină, ne-a luat mai mult de cinci ore să ajungem înapoi în Chico, seara târziu, când deja se lăsase întunericul. Pe drum îi spuneam Deliei că m-a luat din heaven /rai şi m-a adus în hell / iad. La noi în Magalia, pe crestele munților ce ating cerul, nu ajunseseră încă focurile; era un soare cald de toamnă, cerul era albastru senin, cu nori albi pufoși. Dar pe tot drumul de întoarcere coborând către Chico totul părea un  iad întunecat, apocaliptic – negru şi roşu – de la focul şi fumul care se ridica întunecând zarea până departe. Am văzut mai apoi nişte imagini din Google Earth cu toate străzile care ardeau în Magalia şi am văzut şi strada noastră cuprinsă de foc, inclusiv casa noastră. Atunci am simţit nevoia să mă fac ghem, să adorm, să uit, să nu mă mai scol la realitatea zilei de mâine. Fărâma de speranță avută că poate casa noastră nu a ajuns încă în flăcări se transformase și ea în cenușă…

Mulţi au fost nevoiţi să abandoneze maşinile pe freway şi să o ia la picior ca să scape de focul cotropitor care-i ajungea din urmă mânat de viteza vântului. Cei care au avut o oarecare substanţă financiară au mers la moteluri, hoteluri. Când s-a lăsat frigul somităţile oraşului Chico au decis să deschidă clădirile, ale căror businessuri  dăduseră familment, pentru a lăsa populaţia a se adăposti acolo de intemperiile naturii.

Casa scriitoarei din Magalia

Biserici, asociaţii, companii au sărit în sprijinul sinistraţilor. Până şi Guy Fiery, o personalitate extraordinar de populară a canalelor de TV, a venit în Chico în sprijinul celor rămaşi fără casă, aducând cu sine Food Truck-uri, ca să hrănească populaţia devastată de focurile care nu puteau fi oprite sub nicio formă. Primăria Chico a trebuit să facă faţă avalanşei de oameni evacuaţi din cele două oraşe şi alte localităţi mai mici din aproprierea zonei de calamitate. Preţurile la chirii şi la case au crescut peste noapte. Deja nu se mai găseşte nimic de închiriat sau de cumpărat în această zonă.

Viața de până la incediu: Când ne-am mutat în America, acum 20 şi ceva de ani, am stat o vreme în Los Angeles. Lucram la o Casă de Bătrâni în El Signore. Apoi m-am îmbolnăvit – a dat hemoragia peste mine din cauza muncii dificile cu bătrânii. Descriu în saga mea “Cu Gust de Infinit” cum şi ce am păţit de la început până la sfârşit și cât a durat până când m-am operat, de ceea ce aveam să aflu mai târziu că era o tumoră.

Iarna de peste geam în Magalia

Am plecat din Los Angeles la BuzatuRanch unde am stat 15 ani, apoi am cumpărat casa aceasta din Magalia. Ni s-au dat cheile pe 31 decembrie 2012, în Ajunul Anului Nou. Abia acum mutați la casa din Magalia, ne-am aventurat să ne aşezăm şi noi o casă cu tot confortul dorit şi cu tot ce ne plăcea să avem în interior: mobilă de dormitor din lemn masiv cu sculptură încrustată în lemn, covoare persane de lână, dușumea nouă din parchet abia instalat, băi cu jacuzzi, cadă, chiuvete cu quartz, canapele din piele fină, moale, chez-lounge, de asemenea din piele, mobilă de sufragerie din lemn tapiţată cu piele, cu masa acoperită cu încrustaţii de quartz, perdele de Paşcani, ţinute cu mare grijă, pentru 20 de ani, în pungi de plastic, draperii de catifea, și alte multe lucruri pline de acel farmec care transformă o casă în ‘acasă’.

De la BuzatuRanch ne-am adus biblioteca din lemn masiv de nuc, cu încrustații și coloane corintiene, plină cu cărţi din biblioteca personală avută în ţară, cărţi cumpărate aici şi bineînțeles toate cărţile personale publicate de mine (proză, versuri, traduceri), colecţia de muzică românească, europeană, sud americană, indiana nativă pe CD’s, apoi DVD’s cu toate filmele noastre favorite româneşti şi internaţionale, casete cu filme pentru copii, etc. și nelipsitul nostru pian la care cântă acum nepoțica noastră Alexandra Emily.

Nepoțica noastră cântă fericită la pian

Ne-am adus şi cele trei vitrine pline cu amintiri din ţară, printre care se afla şi o piesă antică din anul 1800, transmisă din generaţie în generaţie, din mamă-n fiică, eu fiind a cincea generaţie,  apoi amintirile din Europa, America de Sud şi SUA -cristaluri cehoslovace de Bohemia, set de servit la masă din aur (linguri, furculiţe, linguriţe, cuţite), un alt set de servit japonez, seturi de farfurii de masă precum Royal Albert set, Windsor Blue set, Napa Valley set, și multe altele, colecționarea lor devenind un hobby pentru mine.

O gheară a pus stăpânire pe inima mea şi-o strânge, parcă să stoarcă şi ultima picătură de sânge.  My legacy for my kids and their kids is gone! Forever gone! Destroyed! By a merciless fire! Nu pot să accept că am pierdut tot. Sunt un pachet de nervi. De câte ori vine vorba sau ne vin în imagine lucrurile pe care le-am pierdut simt că-mi fuge pământul de sub picioare. Toate acele amintiri nu ni le va da înapoi nimeni, niciodată, nu contează dacă şi cât vom fi despăgubiți de asigurarea pe casă.

Elena Angheluță Buzatu, scriitoare

Procesul de obţinere a despăgubirilor poate să dureze o lună, o jumătate de an sau mai mulţi ani. Nu se demarează nimic până când nu se dă oficial publicităţii lista cu toate casele arse. Nu se ştie încă dacă ni se va mai da dreptul să reconstruim în aceste oraşe. Dedesubtul acestor oraşe sunt mine părăsite şi nu se ştie cu ce a putut contamina pământul, apa, aerul. Nu ni s-a dat voie până acum să mergem să vedem la faţa locului cum arată distrugerea de pe urma focului. Doar ni se dau la TV înregistrări făcute de cei în măsură să poată intra prin acele locuri.

Mă simt ca un leu în cuşcă; nu văd nicio ieşire… Fie fumul negru al focului, fie durerea îmbătrânirii şi teamă zilei de mâine, fie tunelul de la capătul căruia nu văd nicio luminiţă… toate mă paralizează, mi-e mintea goală, un gând coerent nu se leagă unul de altul… Gheara aceea nu-mi dă pace… îmi strânge inima… mă sufocă… simt că nu mai am aer…”.

Elena Angheluță Buzatu

Comments

comments